Artele marţiale clasice japoneze: arte ale războiului

Articol de: Catalin Soreanu Shingan Dojo, Iasi – RO

Clasic vs. tradiţional

Se cuvine să facem o distincţie de ordin semantic, în cadrul referenţial al artelor marţiale japoneze. Folosim termenul “clasic” în loc de “tradiţional”, pentru că acesta din urmă este mai degrabă cunoscut ca atribut al orientării unor discipline din gendai budo, decât ca un reper definitoriu pentru şcolile vechi; mai exact, ajunge să reflecte orientarea formală a unor discipline marţiale moderne (create în Japonia la începutul secolului XX, de exemplu: “Aikido tradiţional”, “Karate-do tradiţional”, etc), mai degrabă decât să precizeze natura istoric-marţială a disciplinelor de tip koryu (şcoli vechi), militare atât prin definiţie, cât şi prin forma de practică, şcoli care preced (cu secole întregi) momentul restauraţiei Meiji din Japonia (~1876).

Artele marţiale clasice japoneze definesc, astfel, disciplinele militare create, dezvoltate şi practicate în Japonia înainte de momentul Meiji, respectiv tehnici de luptă ale războinicilor, fie ei mercenari (războinici “liber-profesionişti”), samurai (războinici “cu contract”) sau ninja (războinici specializaţi în misiuni specifice de infiltrare, spionaj sau eliminare).

Vorbim, deci, despre perioada feudală japoneză, dominată de conflicte interne între diverşi daimyo, de ascensiunea clasei militare a samurailor, perioadă în care armele de foc, introduse în Japonia în secolul al XV-lea, erau fie cvasi-necunoscute (eventual ignorate din raţiuni de orgoliu militar), fie rapid asumate (exemplul călugărilor războinici din templul Negoro asediat de Toyotomi Hideyoshi în 1585), iar în studiul disciplinelor militare se insista pe domeniile şi armele clasice japoneze: echitaţie, arc, sabie, lance, baston, etc. Dupa 1600, odată cu stabilizarea relativă a situaţiei politice şi cu instalarea shogunatului Togukawa la Edo (actualul Tokyo), se dezvoltă (şi apar alte noi) şcoli de bujutsu, o parte dintre ele devening publice, se redactează bună parte din densho-uri (era perioadă de pace, propice sistematizării cunostinţelor), se stabilesc conexiunile între artele marţiale şi alte arte (ceai, teatru, poezie, pictură). Totodată, este perioada călătoriilor iniţiatice ale luptătorilor (musha-shugyo).

Din această perioadă provin, se păstrează (şi sunt practicate în continuare în ziua de astăzi, facând obiectul de studiu atât al practicanţilor, cât şi al cercetătorilor în istorie sau în mişcare şi biomecanică) discipline reprezentative pentru peisajul artelor marţiale japoneze, cum ar fi ju-jutsu, ken-jutsu, batto-jutsu, yari-jutsu, jo-jutsu, naginata-jutsu, shuriken-jutsu, etc, discipline practicate în cadrul unor prestigioase şcoli1 precum Maniwa Nen Ryu (fondată în anul 1368), Ten Shin Shoden Katori Shinto Ryu (1447), Kashima Shin Ryu (1450), Yagyu Shingan Ryu (~1600), Yagyu Shinkage Ryu (1568), Muso Shinden Ryu (1590), Takenouchi Ryu (1532), Araki Ryu (~1573), Asayama Ichiden Ryu (~1573), etc.

Tot din această perioadă provin şi şcolile studiate în organizaţia Bujinkan2 (fie ele de Ninjutsu sau de bujutsu), dovadă fiind nu atât menţiunile din densho-urile interne ale acestor şcoli, respectiv Gyokko Ryu (1156), Togakure Ryu (1161), Koto Ryu (1532), Shinden Fudo Ryu (1113), Kukishinden Ryu (1180), Takagi Yoshin Ryu (~1695), Kumogakure Ryu (~1600), Gikan Ryu (1558), Gyokushin Ryu (~1500), cât tipul de mişcare, posturile şi tehnicile3 acestora, caracteristice disciplinelor marţiale ale perioadelor Kamakura (1185–1333), Muromachi (1336–1573), Momoyama (1568–1603) şi/sau Edo (1603–1868).

Tipuri de tehnici

La o privire rapidă asupra tehnicilor marţiale dezvoltate în aceste perioade, putem identifica câteva direcţii distincte în funcţie de natura acestora (scopul, locaţia, vestimentaţia şi armamentul folosit):

Mai întâi, avem tehnicile militare prin definiţie, respectiv tehnicile studiate de către corpurile armate de cavalerie sau de pedestrime instruite în lupta în armură – yoroi – şi în folosirea armelor specifice – lance, naginata, arc, sabie, eventual arme de foc. Aceste tehnici cunosc o dezvoltare fără precedent în perioada cunoscută ca sengoku-jidai, perioada statelor războinice (sec. XV – XVII). Sunt tehnici dedicate câmpului de luptă, îmbinând lupta efectivă cu elemente de strategie militară sau spionaj.

Apoi, discutăm despre tehnicile folosite în confruntările libere/dueluri, tehnici de luptă specifice perioadei Edo, cu caracter ocazional, pe fondul relativei stabilităţi politice şi odată cu proliferarea şcolilor de bujutsu; lupte care aveau loc fără armură (existând, deci, alte zone vulnerabile, dar şi altă libertate de mişcare) şi cu arme a căror utilizare specifică derivă din noile condiţii ale confruntărilor (precumjo-ul sau katana care îşi schimbă forma şi dimensiunile).

Tehnicile de luptă poliţieneşti, de protecţie, pază, restricţionare sau capturare a intruşilor, sunt tehnici folosite de gărzile de corp, de agenţii de pază de la palate (uneori ninja angajaţi, deghizaţi în grădinari sau grăjdari), de poliţia orăşenească, respectiv tehnici de apărare, capturare şi imobilizare a intrusului/agresorului. Tehnicile sunt condiţionate de poziţile specifice palatului (executate din seiza sau fudoza), de limitarea armamentului (nu se putea intra cu sabia, deci apar armele-surogat şi armele ascunse de tip kakushi-buki), de natura vestimentaţiei (fără armură, îmbrăcăminte uşoară sau ceremonială) şi de restricţiile zonei (în interiorul palatului sau pe străzi conflictul trebuia soluţionat rapid, fără zgomot). Vorbim aici despre tehnici şi arme specifice – kusari fundo, nawa, bo, tessen şi jutte, arme care, în ciuda aspectului (aparent) inofensiv, permit soluţionarea rapidă a unei confruntări, în special prin imobilizarea şi capturarea oponentului.

Nu în ultimă instanţă vorbim despre tehnicile de luptă specifice misiunilor sub acoperire, de spionaj sau de infiltrare, de capturare sau eliminare a unei “ţinte”, tehnici de luptă specifice şcolilor specializate în Ninjutsu, şcoli ai caror membri erau sistematic angajaţi de către daimyo implicaţi în conflicte armate. Aceste discipline presupun forme de luptă condiţionate, adaptate diverselor metode de deghizare, armelor şi accesoriilor specifice pentru furişat, căţărat, escaladat, deschis, tăiat, suflat, înotat, aruncat, încetinit atacatorii sau urmăritorii, etc. Înseamnă tehnici de luptă în care discreţia este capitală, în care mişcarea şi efortul aparent sunt minimale, în care armele – adesea disimulate – au scopuri multiple, tehnici care îmbină formalismul militar, oportunismul duelului şi controlul poliţienesc.

În acest peisaj, trebuie înţeles că artele marţiale clasice japoneze erau, prin excelenţă, arte ale războiului sub toate aspectele sale: spionaj, câmp de luptă, atacuri supriză şi ambuscade, intrigi de culise, etc. Vorbim despre discipline de strategie militară în toată complexitatea ei, specifice perioadei în care Japonia era în război, şi nu despre disciplinele cu caracter sportiv, dezvoltate la începutul secolului al XX-lea, după momentul de cotitură al restauraţiei Meiji, generic denumite gendai-budo: Aikido, Judo, Kendo, Karate-do.

Deci, ce înseamnă “clasic” în contextul artelor marţiale japoneze?

  • înseamnă şcoli/clanuri cu număr redus de practicanţi, cu transmitere discretă şi selectivă a tehnicilor, şi nu organizaţii (naţionale) de practicanţi cu predare “în masă”;
  • înseamnă kata, principii marţiale codificate, transmisibile de la o generaţie de maeştri la alta;
  • înseamnă discipline complexe, în cadrul aceleeaşi şcoli studiindu-se multiple arme, tehnici de luptă corp-la-corp, elemente de strategie şi psihologie militară, terapie şi medicină tradiţională, etc;
  • înseamnă utilizarea şi studiul armelor: tehnicile de luptă fără arme (cum ar fi tai-jutsu sau ju-jutsu) sunt derivate din tehnicile de utilizare a armelor;
  • înseamnă un tip unic de mişcare, cu posturi, deplasări şi tehnici specifice, distincte, diferite de ce s-a creat în Japonia după 1876, când importurile occidentale în materie de sport, gimnastică şi sisteme de condiţionare a corpului au influenţat crearea Do-urilor moderne);
  • înseamnă tehnici pragmatice, realiste, orientate către eliminarea, controlul sau imobilizarea oponentului;
  • înseamnă respect şi loialitate faţă de şcoală, de familia/clanul care o transmite, de relaţia cu maestrul şcolii;
  • înseamnă o practică pentru (toată) viaţa şi nu doar pentru câţiva ani “de performanţă”; o practică care presupune o atenţie sporită acordată corpului uman, condiţiei şi integrităţii acestuia, sănătăţii şi – nu în ultimul rând – longevităţii practicii.

1 Diane Skoss, Koryu Bujutsu: Classical Warrior Traditions of Japan, New Jersey 1997
2 Paul Richardson, Introductory History to the Schools of Bujinkan, Londra 1993
3 Kacem Zoughari, The history of movement in the japanese martial arts: structure, way of thought, and transmission, Paris 2005